Hai să îți dau 2 exemple concrete ca să înțelegi mai bine. 

Am avut la un moment dat un cursant care era politician. Te-ai gândi că a ajuns acolo tocmai datorită abilităților lui de comunicare însă nu ai ghici.

De fiecare dată când trebuia să iasă să vorbească, avea emoții așa de mari că îi tremurau mâinile cu tot cu foile pe care avea notițele. 

Asta îl făcea să piardă rândul când citea, să se bâlbâie și să nu reușească să transmită mesajul așa cum și-ar fi dorit.

Cu altă ocazie am avut o cursantă care era copywriter, mânuia foarte bine arta cuvintelor însă atunci când trebuia să iasă în fața unui public, simțea un nod în gât și picioarele începeau să se balanseze când pe unul, când pe celălalt.

Mintea i se concentra pe a-și calma această reacție și efectiv se bloca și nu mai știa ce să zică.

Ei bine din aceste exemple ai fi tentat să spui că cei doi aveau teamă de a vorbi în public.

Însă la o privire mai atentă crezi că dacă i-aș fi pus să povestească în fața unui grup ce au făcut în ziua anterioară, ar fi avut vreo provocare?

Ar fi povestit degajați cum s-au trezit, au mâncat, am mers la lucru și ce altceva au mai făcut.

Însă ce îi bloca în a-și putea transmite mesajul în mod coerent, concis și cu sens, era faptul că le era teamă de a nu fi JUDECAȚI, de a fi RESPINȘI sau de a fi CRITICAȚI.

Și la asta reacționau în subconștient.

Bun, acum că am distrus mitul vorbitului în public, vreau sa revin la poveștile lor.